Ținutul Pădurenilor
Dincolo de impunătorul Castel al Corvinilor din Hunedoara, la nici 20 km vest de acest renumit obiectiv turistic, se află una dintre cele mai originale, mai unitare şi mai conservatoare zone etnofolclorice din România, cunoscută sub numele de Ţinutul Pădurenilor.
Ţinutul Pădurenilor se întinde pe versantul estic al Munţilor Poiana Ruscă, între Valea Cernei şi Valea Mureşului, cuprinde 40 de sate şi cătune, dintre care 33 sunt aşezate pe culmile dealurilor netede şi despădurite, între altitudinea de 600 m şi 1.100 m, iar celelalte şapte, pe văile unor râuri: Cerna, Vălăriţa, Florese, Runcu şi Zlaşti.
Locuitorii au fost numiţi „pădureni” de vecinii lor din Ţara Haţegului şi din celelalte zone limitrofe pentru faptul că întreg ţinutul este înconjurat de păduri; nu poţi ajunge aici, din orice parte ai veni, fără să traversezi o pădure.
Deşi primul sat pădurenesc apare menţionat într-un document în anul 1297 (satul Ruda, comuna Ghelari), sunt destule alte dovezi materiale care susţin că pe aceste meleaguri au existat viaţă şi activitate omenească cu mult timp înainte, încă din perioada preistorică.
O primă particularitate a satelor pădureneşti de pe culme este aceea că au o formă adunată, tipică satelor de la câmpie.
O altă particularitate a satelor de culme din ţinut o constituie „vraniţa” – o poartă lată cât drumul – care se află la intrarea în sat, dinspre ţarină. Cine vrea să intre sau să iasă din sat, pe jos, cu carul, eventual cu automobilul, se opreşte lângă această „vraniţă”, o deschide, intră sau iese, apoi o închide la loc.
Ocupaţiile tradiţionale principale ale locuitorilor au fost agricultura, creşterea animalelor şi, cu intermitenţe, fierăritul (metalurgia), adică extragerea minereului din mină, topirea lui în cuptoare speciale şi obţinerea fierului.
Pădurenii sunt recunoscuţi, în primul rând, pentru prelucrarea artistică a metalelor neferoase (bronz, alamă şi cositor). Obiectele de artă făurite de aceşti meşteri au fost podoabele femeieşti, purtate în jurul taliei: „balţii”, „cheile pe chici”, lănţişoare cu chei şi inele, „zalele”.
Pădurenii sunt renumiţi şi pentru prelucrarea artistică a lemnului, creând obiecte utilitare sau ceremoniale, multe dintre ele comportând decoraţiuni în metal prin tehnica încrustării sau, cum spun ei, a „legării în cositor”. În crestăturile realizate pe suprafaţa lemnului se toarnă metalul topit. Astfel de obiecte erau întâlnite odinioară în gospodăria fiecărui pădurean: codorii de bici (mânere de lemn), mosoare de ţinut arnici, mânere şi teci pentru cuţitele purtate de bărbaţi la chimir, piesele de lemn din componenţa cimpoiului şi căucele de băut apă. Toate acestea sunt obiecte utilitare pe care meşterii pădureni le-au înnobilat, decorându-le cu cositor.
Cartea de identitate a pădurenilor a fost portul lor inconfundabil. Portul bărbătesc pădurenesc are trăsături comune cu portul din zonele limitrofe, mai apropiate sau mai îndepărtate, piesele de bază fiind cămaşa şi izmenele. Cămăşile erau lungi, asemenea celor din Ţara Haţegului şi Banat, ajungând până la genunchi. Se reamarcă apoi „laibărul” din pănură albă, tolobonii (un fel de ciorapi din pănură albă) şi opincile cu gurgui înalt, confecţionate din piele groasă, de vită.
Portul femeiesc era diferenţiat după statutul civil: vara, fetele umblau cu capul descoperit, părul fiind împletit în două cozi, dar iarna purtau batic colorat din caşmir („chişchineu”) de preferinţă de culoare roşie, cumpărat din prăvălii. Femeile măritate purtau întotdeauna batic alb din bumbac („cârpă albă”). La costumul de sărbătoare nevestele purtau ceapsă (bonetă neagră, brodată cu fir de lână) de care era prinsă, în dreptul conciului, prin intermediul unor ace mari, cu gămălie, „cârpa lungă”, care, petrecută la spate pe sub pieptar, ajungea până spre genunchi.
Ceea ce atrage atenţia la ţinuta de sărbătoare a pădurencei sunt podoabele, spectaculoase prin multitudinea lor, prin metalul alb (cositor) şi galben (alamă şi bronz) din care sunt confecţionate şi prin modul în care le poartă. Cel mai impresionant „sistem de împodobire” este concentrat în jurul taliei. Peste mijlocul încins cu „brăcire”, pădureanca pune „balţii”- un cordon din piele de capră neargăsită, acoperit cu vreo 700 de ţinte de cositor. Puţin mai jos de balţi, se încinge cu un lănţişor din sârmă de alamă, în zalele căruia sunt prinse vreo 30-40 de inele de bronz sau alamă decorate prin incizie cu străvechi motive solare şi vegetale. Sub lanţul cu inele, femeia pune un alt lănţişor de care atârnă vreo 30-40 de cheiţe galbene, decorate şi acestea prin asocieri de cercuri, puncte şi linii incizate, iar mai jos de rândul cheițelor, peste opregul din spate, sunt alte trei lănţişoare simple, numite în grai local „zale”. Toate aceste lănţişoare sunt confecţionate din alamă, fiecare împletit în alt model: „şerpeşte”, „în scăriţă”, „în lacăte”.
Pe şoldul drept femeia tânără prinde încă o podoabă, aproape stranie, numită „streicuţă de chei” sau „chei pe chici” (şold). Făcându-se o numărătoare a pieselor ce compun aceste podoabe s-a constatat că numărul lor trece de 1.000, iar greutatea depășește un kilogram.
Dintre cele mai apreciate și mai îndrăgite evenimente se remarcă: Nunta pădurenească, prezentată de locuitorii satului Hăşdău, comuna Topliţa, Pomana lui Sântoader, prezentată de tinerii din comuna Lelese, Măsuratul oilor şi Colindatul, realizate de gospodarii din satul Feregi, comuna Cerbăl.
Cea mai importantă manifestare etnofolclorică a ținutului este Festivalul pădurenilor, organizat anual la Poieniţa Voinii. După moartea cunoscutului interpret de muzică populară Drăgan Muntean, festivalului i s-a conferit numele său, Poieniţa Voinii fiind satul natal al artistului.
Sursa informații – https://www.hunedoaraturism.ro/tinutul-padurenilor